ÎNTÂMPINARE
O poetă surprinzător de matură este VIORICA UNGUREANU BERTEA, a cărei scriitură dovedeşte deopotrivă un puternic talent nativ şi o iniţiere completă în secretele poeziei moderne.
Un poem ca “ Rămâi seara în genunchi ” este antologic şi, dacă poate va şti să-şi alieze o carieră literară pe măsura talentului ei indiscutabil, vom avea în curând în VIORICA UNGUREANU BERTEA o poetă română de primă mărime.
CEZAR IVĂNESCU
August 1994
*****************
VIORICA UNGUREANU- BERTEA
AŞTEPTĂRI TULBURATE
1.
mama tăcea pe fruntea ei broboane de aur desluşeam
eu i-aş fi cuprins mâinile umerii aduşi eu îmi tăiam
degetele şi păsărilor ce în ochiul mamei cuib
şi-ai făcut drept hrană le aruncam
mama tăcea îşi întorcea în răstimpuri privirea
noaptea cu taine şi griji tâmpla îi izbea
pe obrazul ei degetele mele desenau plecări
îndoielnice ( o inimă neîncrezătoare
o casă pustie cu şarpe năuc) foşnind în Ţinut
cute adânci desenau şi eu le numeam râuri
de codru şi începea pustiul pe pământ
2.
dincolo de zări tatăl meu ducea pe braţe luna
o hărţuia aprindea tot cerul
a prevestire gura pământului aprindea
(ce miros de scrum în cuvintele încoronate cu ierbi
ce clocot de vreascuri de stele
zdrobite sub copite de cerbi)
3.
prin pânze de linişti cu păienjeni sfioşi
azi îi privesc până dincolo de Lume
mama este chiar Zeiţa Nansun
este clipa imensă ce nu poartă nume
ea ştie că bărbatul ei a zidit fântâni
în adânc de pământuri gândurile şi-a zidit
în vatra unor nopţi surpate în aşteptare
îndelung privirile şi-a dospit
(trecători beau apă din gândurile tatălui meu
cu care el mâhnirea şi-a ucis
umbra peste care se născuse zeu)
în aspră muţenie s-a zidit pe sine
4.
eu port straie de frunze ornice de piatră
vestesc trecerea mea către lume
îl ştiu cum pe cer în fiecare seară sădeşte o pădure
(încât a acoperit zările dinspre apus)
lui nu îi pasă că în casa pustie s-a întors cineva
el nu aude pasul întors - pasul dus
s-a împuţinat la trup tata
(demult îl pândeam prin ochiul ferestrei) ninsori purpurii cădeau pe chipul său făcându-i-l sfânt
5.
mama îmi rosteşte numele
sub boltă de păduri, Acasă
peste aşteptări înfloreşte regina-nopţii
să nu o atingi mamă îţi va lipi buzele
îţi va face clipa amară mireasma-i nesăţioasă
6.
Oraşul este un câine imens încolăcit
în jurul unor imense pietre
pe care semnul lui Tartar le-a sluţit
(de ce la auzul unor ţipete de păsări
târându-se într-un zbor firav
străinul îşi retează degetele
îşi spulberă sufletul visul gângav)
oraşul are străzi foarte lungi încâlcite
are străzi pustii de la o vreme
(în timpanele amuţite în răstimpuri
svâcnesc glasuri siteave de sirene)
oraşul este când şi când invadat
de mii de fantoşe subţiri-incolore
:anapoda grăbite străbat acelaşi drum
respiră prin aceiaşi plămâni
se trezesc adorm la aceleaşi ore
7.
Lasă omule lasă şi tu –pâlpâie în odaia transparentă
un glas de femeie- mlaştina asta în care este greu să fii tu însuţi ne va lumina viaţa ce ne-a rămas )glasul mamei se înalţă peste lucruri în înoptate curcubee!!!)
FUGI IN MULŢIME
mă lăsase singură sub linişti de spaimă
(în toiul nopţilor rătăceam prin imagini
surpate din cerul prădat), Ia-ţi symphonia
şi fugi în acea parte a lumii unde paradoxul
devastează încrederea ochiului desparte umbra
de chipul sub care cineva îţi va spune rămâi
în răstimpuri îl auzeam strecurându-se
printre lucruri dându-le mii de sensuri,
!Ia-ţi symphonia şi fugi în mulţime!
ÎMPOTRIVĂ-ŢI
I.
m-au strigat pe un nume la care nimeni nu
se încumeta să răspundă m-au strigat
dansând pe podele de jar m-au închis în nor
de smerenii mi-au redat apoi libertatea fără de şansă
în răstimpuri îmi şopteau numele adevărat
fără să se teamă în numele morţii fără să
înţeleagă cum mii de celule invocau urletul
ultim urletul definitv urletul vieţii fără căpătâi
II.
a venit atunci la mine pe furiş Domnul meu
l-am poftit să îşi lovească genunchii de piatra
pragului l-am aşezat in lumina ferestrei i-am spus
priveşte sărmanule strada plină de şerpi şi câini
vagabonzi stai până se face noapte târziu rămâi
toată viaţa ascultă muzica ce curge spre cer
deşiră-ţi durerea dacă există ai dreptul să îţi ascult
prefăcuta tristeţe cum se destramă sugrumându-mă
sugrumându-te, Urăsc materia vie încerca să îmi spună.
Atunci sângele meu se preschimbă în nesecate fântâni
hrănind bietele vietăţi tălmăcite în ascuns (,!Priveşte
sărmanule în ochiul meu robit de o dragoste neagră)
el rămânea în cele din urmă tăcut
III.
i-am înjunghiat aşteptarea lacrima
i-am băut m-am confesat am spart
zidurile clepsidra crusta orgoliilor
sale fără de ţărmuri mii de icoane false
i-am arătat şi el a început
să se teamă Doamne clipele sale întunecau
odaia, Naraţiile pereţilor păcătoşi!
IV.
ei bateau cuie în tâmpla mea: totul este limitat
vream să le spun ei băteau cuie şi parcă
nu doreau să mai plece, vârtej de frunze! Pâclă
verzuie voci îngenunchiate trezite la viaţă
în virtutea împotriva aidoma confuziei, Trăiască
umbra şi colbul Trăiască lenea şi ura şi semnul
degetului arătător Trăiască şerpii şi câinii
vagabonzi potăile vieţii Trăiască spaima şi frica
mă trezeam bâiguind LOR fie-le Doamne somnul
liniştit pentru ziua de mâine
V.
Domnul meu adormea lângă umărul meu
graniţa mea iluzoria mea definiţie sprijinit
în faţa migraţiei subţiri a cuvintelor mele
orizontale, Deşiră-ţi partea ta de durere dreptul
tău la clătinare dreptul tău la bucurie, cel care
minte a devenit mai preţios decât cel care vrea
să ştie spunea îl mângâiam cu nespusă răbdare
el mereu altul se bucura cu nespusă gravitate,
Metamorfoza aceasta mă scoate la răscruce
şovăia bocetul său mă ridica făţiş împotrivă-i
TRISTE ÎMPĂRĂŢII DE LUMINĂ
trăiam în hăţişuri de purpură fiecare
clipă o închinam celui devorat de uimire,
asuprit de ura decenţei strălucitoare –
ţărm fără nume val ce te înşeală te înghite
te poartă în ţinuturi unde văpaia indiferenţei
ucide îl regăseam în răstimpuri pe o stradă
cu nume ilustru culegea umbre melancholii
gândeam că îmi caută rugul că totuşi
cineva l-ar putea îndemna să uite visul arderii
mele visul hăituit de contraste mi-ar fi putu porunci
să încetez jocul de-a clipa închisă în grădini
de miosötis să mă pierd în vârtejul celor de pe urmă
înţelesuri celor de pe urmă triste împărăţii de lumină
PLOAIE AMARĂ
am iubit toată viaţa puterea cuvântului doar
puterea cuvântului cu ea am cucerit imperii
de nelinişti pe care le-am ascuns le-am dăruit
statuii de bronz din colţul odăii am iubit
toată viaţa câinele alb cu ochi de opal drept
hrană i-am dat negura pasărea fricii şi câinele alb
a tot râs a tot tăcut el ştia ce uriaş este preţul
tăcerii ce simplu se întunecă în Ţinutul
uimirii ce înseamnă să nu pui întrebări
câinele alb creierii şi-a zdrobit de zidul
dintre mine şi lume sub o ploaie amară
Bertea, 25 mai 1993
JUGUL TĂCERII
am crezut în tăcerea de aur am pândit-o în ascuas
am privit-o în ochi mult prea des astăzi nu
o mai ştiu pe de rost jugul ei l-am ştiut l-am ales
am crezut în tăcerea mai aspră ca visul mai rece
ca nopţile ce curg printre ziduri ochiul ei
m-a surprins peste ani m-a trădat
Ploieşti, 22 mai 1993
CĂLCÂIUL
m-am înfricat mai întâi de toate m-am lăsat umilită
am tradus zuciumul neauzt nevăzut apoi m-am lăsat
umilită, Călcâiul şiut mă apăsa pe creştet, Minune
a clipei imense -strigam- minune a vieţii Cine
a inventat apăsarea cine a inventat Creatorul
de Genii –pretinsul ani în şir a plouat alb –dinspre vis
da tocmai dinspre vis!!!- a plouat alb peste viaţă
peste clipa în care Călcâiul l-am tot mângâiat
cu aceeaşi asprime, Tu ştii doar că mă poţi ucide –
îi spuneam aproape râzând- în această bogată lumină
Prea multă linişte- striga cel care
îmi punea Călcâiul pe gură
Ploieşti, 20 octombrie 1993
VISUL
braţ pentru braţ cuvânt pentru cuvânt fobie zâmbet
circumstant visul dintre visuri întotdeauna încă
nebăut ceaiul dimineţilor întotdeauna amar nimic
nu te aduce în stare să accepţi libertatea nimic
nu îţi ia din speranţa de a trece dincolo
de ţărm dincolo de ape unde să poţi
asculta vuietul aspru al vieţii
reprobatoare imagini se nasc continuu
sub ochii tăi sătui de atâtea înţelesuri
de răceala pietrei de înaltul firesc
al zidului de liniştea odăilor goale
cineva uită
întotdeauna cineva uită
cineva vine şi pleacă
braţ lângă braţ cuvânt
lângă cuvânt visul
dintre visuri nebăut întotdeauna
Ploieşti, 11 noiembrie 1993
OBRAZ
obrazul pălmuit cu atâtea nopţi obrazul
sărutat cu atâta vină l-am lepădat în palma
lui de aur, Cu tine du-l i-am spus Cu tine du-l
până la moarte eu l-am purtat atâta vreme cât
în râpe albe am să-l arunc zicea
o viaţă mai amară decât viaţa ai dobândit
cu truda ochiului încarcerat şi-a mâinii slute
în locul tău altcineva n-a încăput până târziu
în tâmpla ta altcineva n-a stăruit până în zori
ploile verzi nu au cules din veştile trădate lent
decât obrazul izabel –mască ascunsă printre umbre
cu tine du-l până-n Cetatea Ruşinii şi dă-i viaţă
Ploieşti, mai 1992
RUG
el umblă desculţ prin odăile tale nu poţi crede
că se apropie de fiece lucru şi pe tine te vede
nu poţi crede doamne că el numai pe tine cu ochii
întredeschişi în preagreaua lumină de care eşti
robit te vede (plânge în hohote sau râde ca un
blestem sfărâmat în ascuns îl ştiu eu) –piatră
arsă de soarele împuţinat egoist
el dă foc micilor tale palate se ascunde apoi
tocmai în inima ta, Cine eşti clipă de clipă
te întreb Cine eşti – îl atingi în răstimpuri şi nu
poţi crede că el îţi este în preajmă Cine eşti cum
te ridici în afara lumii pe care o negi şi în care
nu-i loc de răgaz de odihnă de foame şi sete
el nu vrea să îţi vorbească or noaptea târziu
dincolo de somn şi dincolo de imense-
le podele de fum în vârful picioarelor te strecori
tocmai în inima lui şi Doamne ce îţi este dat să auzi
murmur pierdut foşnet abject, Părăseşte-mă
părăseşte-te astfel vei avea măreţia de a crede în mine
spune el omeneşte ţie îţi sunt părinte fiul
din scutece Rugul
DESLUŞIRE
un străin se cuibăreşte în noi în fiecare
pe ascuns, Să ne refuzăm pe noi înşine
să ne târâm de-adevăratelea să ne căim
după focul zdrenţelor să ne zdrobim capul
de pereţii încăperii străvezii. Suntem
improvizaţi covenţie şi ruşine!!!- mlaştină
deocamdată fantoşe ici colo (o pipă arzând
singură pe masa din colţ departe pe străzi
mii de chipuri ale aceluiaşi chip) un străin
se apropie se cuibăreşte în noi
să ne desluşească
Ploieşti, 4 august 1990
AŞTEPTÂND PE ALTCINEVA
întotdeauna aştepta pe altcineva cu graba
învinsului-neînvinsului gloria definită
abstract se strecura într-însul îl tulbura
îl spulbera târziu între pământuri şi cer
întotdeauna el se uimea de noul său chip
se întorcea ades mă îndura privea tăcea
îndelung cuprins de o spaimă antică
întotdeauna aştepta pe altcineva
Ploieşti, azi
AŞTEPTAREA DREPT SCUT
către zori din singurătatea ta mă auzi
sorbind că ea nu îmi mai este de ajuns
mă prefac sub tâmplă o linişte stacojie
îţi aştern viaţa cerşetorului adormit
pe o stradă cu nume de zei ţinutul
robit în care până şi frunzele au uitat
să mai cadă, Îţi poruncesc să umbli
desculă prin râsetul lor nisipos cerul
fânâna Ochiul lui Dumnezeu te-au tot
plâns în tine au strălucit ruşinea
iubirea şi frica deopotrivă scuipând
faţa lumii mânjită de împăcare curândă
(arbori se izbeau de o ploaie amară
neguri se surpau într-un vis amăgit)
astfel a apărut în viaţa ta scârba
iertarea vegherii focul zdrenţelor
nemiloasă aşteptarea
îţi vor rămâne drept scut
SINGURA CASĂ PUSTIE ÎN ORAŞ
astăzi plouă este o linişte
absurdă în lucruri altădată
ar fi scheunat în oasele mele
un câine acum imaginea lui
se rostogoleşte într-un colţ
de odaie, Intră Domnule Câine
să ascultăm ornicele de piatră
între patru pereţi ucigaşi
trebuie să fii tare fericit
casa aceasta este singura
casă pustie în oraş
NEOBIŞNUIT CARNAVAL
alunecă prin spatele umbrei tale infatuat
străinul ploi nevăzute în nevăzute trupuri sfârşesc!!!
îi eşti călăuză prin seri
zdrenţuite într-o lume ciobită
ca o gură de şarpe se deschide
amurgul înghiţindu-l pentru totdeauna
pierzându-l) bolţile vieţii îţi strigă
în surpare Mai ştii care este oglinda
ta oglinda lui oglinda lumii
!!! destine confundate într-un neobiţnuit Carnaval
MLAŞTINĂ DE PURPURĂ
în toate nopţile acestor ani am stat
la pândă cărări sălbatice cu râsetul
lor îmi asurzeau rătăcirea
am ucis liniştea am aruncat năvodul
în ochiul drumeţului grăbit, În peştera
aceasta doar tu nu vei mai putea trăi
spunea călătorul fugind mai departe ploi
incerte îmi spulberau haosul trudit descoperind
semne cândva ucise de chiar ţipătul vieţii
un veşnic amurg o veşnică plecare, Marea mea
dragoste toată viaţa confundată cu marea mea ură
răbdătoare ciobită vei putea străbate hăţişul luminii?
umbra mea îmbrăca un trup smuls din oglinzi
dispărea pentru o vreme lăsându-mi visuri de argint
se întorcea când şi când, Rămâi în mlaştina aceasta
de purpură în care nu mai ştii să poţi fii tu însăţi
Ploieşti 22 mai 1992
GÂNDUL CER DE HÂRTOAPĂ
(sinea sinele şi eul)
câinii de zgură pe urmele tale scânceau
te mistuiai amarnic în ploi (îţi duceai
pe umeri istovit cerul împroşcat cu noroi!)
tăcerea ţesea în fereastră pânze de păianjen
singur te afundai în durerea unor cuvinte eu
într-o linişte fără de margini mă abăteam şi
erai risipit în mâhniri sinea mea sinele meu
şerpi de smoală în urcuş se târau pe un zid
îi priveam
îi ştiam eu
îi ascultam şi parcă
te auzeam, E gândul
Doamnă perfid!!!
ploua cu zgomot de chei aruncate in apă
iti duceai pe umeri drumul stâncos înserat
prefacut gândul ca o hârtoapă se adâncea
în carnea ta înverşunat
RĂMÂI SEARA ÎN GENUNCHI
cineva tot timpul îţi ia din uimire salvând
jocul molatic al mâinilor care îţi vorbesc
pe îndelete sub sindrofia fumului de ţigară
în seara ce acoperă urletul incontinuu din tâmpla
ta din sufletul tău –oraş ruinat cu gări ticsite
de crepusculi căpătâiul, Roagă-te să ai o umbră
a ta care să poarte numele tău
să ai o umbră a ta care să te apere de ţipătul
vieţii să nu aştepte la uşi transparente închise
să nu muşte din carnea ta pe care să o iubeşti
ca pe propria ta Mamă să ai o umbră a ta
care să se sfiască de păcatele tale, !!!Rămâi seara
în genunchi şi ascultă durerea cum se scurge pe ziduri
ULTIMUL TĂU ROL
ai putea ucide umbra care îţi râde în faţă, Iahve
îi spui. şi te opreşti. plecându-ţi capul râzi taci
păşeşti auzi totul, Ne cunoaştem pare să îţi spună
Ne cunoaştem îi spui irepetabilă singurătatea
ta m-a născut absenţa ta mă ucide în somn
Iahve!, o strigi ea se ridică te rostogoleşte
peste lumina unui ochi de fereastră. Hăţişuri
dimineţi friguroase totul este atât de fals
cobori din tine abătut: Ultimul tău rol!!!
Ploieşti, 19 iulie 1991
CHIP DE FEMEIE
Alteori aproape de tâmplă
O respiraţie caldă mai simţi
Nici licărul ochiului nici
Sufletul dezgolit fără cheie
Te risipeşti
or nu poţi să mai uiţi că
singurătatea are chip de femeie
TRECEREA ÎN CHIP (I)
în zilele de senină singurătate în cuvinte-
le voastre mă îmbrac rătăcesc aşa
pe străzile unei neştiute sărbători
dau bineţe ochilor cameleonici câinilor
de zgură păsările ciobite lucrurile înfricate
de necuviinţa chipului meu născocit
se ascund în nefireşti culori
în zilele de senină singurătate
Ploieşti, ianuarie 1990
TRECEREA ÎN CHIP (II)
îţi vor acoperi privirea când tu
vei trece în chipul meu nimeni să nu
te recunoască spuse cel care îmi pândeşte
mişcările ecoul naşte păsări de pradă
îţi sfârtecă faţa mâinile creştetul
e visul îi spun e visul a rămas în oglinzi
spânzurat orbindu-mă e visul
oameni singuri îmi zice oameni singuri
pe care adeseori cu nepăsare
în urmă-ţi i-ai lăsat oameni
cu mii de feţe fiecare
păsările acestea cărora
drept hrană le-ai dat clipele tale
sensul cuvâtului trădat
TRECEREA ÎN CHIP (III)
a trecut în chipul meu de piatră strada
pustie fantoşele-i cu ochi de mătase
privirea învinsă a celui singur
atingerea pleoapei ierboase, nu
mă mai recunsosc nu te mai recunoşti
în întinderea de nelinişti umbroasă
sunt aidoma ochiului de fereastră de Acasă
dintre imaginile vegheate cu propriile-mi
degete alungate din vis cineva mă numeşte
ca pe o întrebare fără stâmpăr, Eşti şipotul
-îmi spune- din abis în tăceri mă închid
sensul clipei să pot să-l răscumpăr
Ploieşti, martie 1992
PE JUMĂTATE TU ÎNSUŢI
aveai iernile tale fântâni cu jugaştri
hăţişuri rogvaiv în care puteai să ucizi
spaima păienjenişul ceasornicelor
în care îţi rătăceai aşteptarea cântecul
ploii pe streşini ţipătul ierbii în inima
ta se stingea aveai odaia ta în care puteai
să te bucuri în care puteai să renunţi
în care erai jumătate om jumătate
piatră de râu mâinile tale atârnau
pe marginea patului trupul tău atârna
în oglinzile reci ale lumii hrănind
fără noimă vietăţi pripăşite alteori
urcai către lună şi soare puteai să râzi
jumătate om jumătate praf şi pulbere
abia pe jumătate tu însuţi
INIMA MEA SĂ NU O IERTAŢI
de aici dintre îndurări-neîndurări peste umărul
foarte înalt vă priveşte fiinţa mea dintre arborii
sfinţi dintre –fără greş- trădările firii dintre
miile de legi interioare miile de legi interzise, O!
urmă de lumină fericire fără ţărm dogită şarpe
transparent zid către golurile lumii urcând sărmană
viaţă ce ne cuprinde pe fiecare în parte ce nu
ne iartă pentru nimic în lume complice
la oprobii rug aprins –imagini ciobite
trăirile noastre întoarse din drum
inima mea pământ reavăn frunză plutind cosmic
nedumerire încântare grea îndurare de voi
trasă la sorţi trasă pe sfoară inimă prefăcută
bolnavă de lumi ireale ucigaşă în fond ţărm de visuri
tremurând precum mâinile cerşetorului din colţul
bisericii albe din piatră de stâncă ninsoare
de-o clipă, Inima mea să nu o iertaţi să nu o iertaţi
EU SĂ GREŞESC ŞTIU CEL MAI BINE
1.
teascul amărăciunii seri chircite reflexul tăcerii
schivnicia nerecunsocută iar tu priveşti în gol şi
dacă abia mai simţi o urmă de lumină căzând
pe faţa mea pieziş ai putea crede ai putea uita
că eu să greşesc ştiu cel mai bine
2.
dincolo de trup
o magherniţă roşie
sfori de fildeş
pripoare vietăţi
cărora abia le poţi
da un nume
oameni impuşi
oameni experimentaţi
păpuşi de pluş!!!
existenţă bâiguită sâsâitul unui claun peste
toate acestea, ce amar gust are libertatea
3.
un câine învârtindu-te în jurul cozii te uimeşte
liniştea ce zace în tine legată în lanţul de argint
al stângăciei te îndeamnă să te uiţi pe tine
4.
tu îţi plimbi prefăcut mâinile peste umerii mei tu
mă ierţi eu să greşesc ştiu cel mai bine
ŢI S-A IERTAT TOTUL
! ţi s-a iertat totul de la patima izvorâtă
din ruinele serii pacea zăvorului tras
ceasornicul cu înmiite glasuri izabelul obrazului
chaosul tâmplei până la râul luminii albia fiorului
subţiat Corint despletit în valul furiei schisma
otrăvii şi-a mierii, În fiece zi tu alegi ascunzişuri
prădate descântece oarbe frânturi de imagini
sperate zvântate la jarul munciunii agoniile
vinei firul mocnirii sabia ochiului întredeschis
totul pe îndelete ţi s-a iertat de la câinele
ce seamănă pe zi ce trece tot mai mult cu stăpânul
său credincios şerpii lui Galilei fanatasmagoriile
tale absenţa marasmelor în faţa pragului rece
până la blestemul din care te tragi mânia ce rupe
cuvinte înghite presimţirile tainiţa orgoliului
ticluită îţi izbeşte bărbia cu şoapte greoaie
ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ RÂD
într-o casă
imensă aştepţi
în prima odaie lumina-i înaltă, E’naltă
lumina îţi zici ca şi cum ai vrea să afli
curând din gura lui adevărul el va trebui
să apară muritorii de rând vor cânta
pentru moarte el va trebui să apară
or despre clipa mai amară ca viaţa
îţi va vorbi îndelung, Învaţă-mă să râd
de cei singuri îi spui şi rămâi
aşteptând într-o casă imensă
LUPTA CU RÂSETUL (I)
învaţă-mă să râd de clipa în care poţi uita
totul de serile sinucigaşe îngropate
în aşternutul vieţii pline de visuri şi vise
reci de cei ce se târăsc în ochiul lumii învaţă-mă
să râd, O! clopotul din tâmplă! fântânile iernilor
stacojii nămolul din care ne înfruptăm cine se închide
într-un om singur care fără tăgadă toată viaţa
şi-a ţesut liniştea în graiul unei lumi fireşti cine
urăşte hăţişul aşteptărilor amalgamul iertărilor
învaţă-mă tâlcul luptei cu râsetul
LUPTA CU RÂSETUL (II)
în tine lumi zdrobite se închid întrebările veşnic
iureşul vieţii imensa răceală obsesia paşilor subţiri
ce trec peste oglinzi dincolo glasuri mocnite
dincoace storul căzând fără să fie atins
un clocot de pietre în râu va pune capăt
zilelor tale totul se preschimbă sub mâneca
însingurării gândului până şi noaptea asta
de aur până şi lupta cu râsetul
VIAŢĂ INTERZISĂ(I)
1.
ce te-ar mai putea interzice serile
chircite răceala odăii desprinzându-se
zgomotos alungându-te, Eu văd în tine
un reflex al tăcerii un gând risipit ca atunci
când prin păduri jilave ochiul meu
se prelungea nefiresc aşteptându-te
2.
ţi-ai mai putea plimba mâinile peste
umerii roşi de ploi şi priviri împietrite ai
mai putea îngădui lumina prelingându-se
lin pe obrazul leucemic clocotul morţii care
scuipată în ochi mai înverşunat se arată
taina refuzată din care se înalţă teascul fericirii,
Domane te-i uitat din greşeală pe tine altceva
născocind dulce paradigmă predestinare
schimonosită viaţă interzisă!!!
3.
orbul îşi înmoaie degetele în sângele tău
desenează pe ziduri lumina anevoios
paradox ucigaş el poartă straie lungi
de singurătate pleacă şi vine din pustiu el
şi-ar fi putut da foc Cinstea şi Ruinea sunt
puse la acelaşi zid Mlastină e tot ce se arată
4.
O!sfântă monotonie căldură de amiezi praf
şi pulbere fior de amărăciune viaţa aceasta în care
se trage cu tunul din toate colţurile lumii răgaz
sfâşiat linişte strigată hohot de râsete învinuire
zăbranic rămăşaguri peste toate acestea am putea
tropăi am putea privi peste umăr
5.
viaţa aceasta cu surâs sardonic ne priveşte
peste umerii săi peste umerii noştri atinşi
neatinşi aduşi peste ani, Viaţă de câine
VIAŢĂ INTERZISĂ(II)
ţi-a rămas doar clipa mai grea decât umbra
degetului arătător decât rânjetul celui care în fond
minţindu-te se minte pe sine iubirea ascunsă ce învie
doar ochiul şubred, Tot mai rară este trecerea
către lume a celui singur şi aspru ca vântul
de toamnă târzie obrazul lui răsună-n amiezi
dezmăţat de la o vreme chircit doar vuiete
rămân în noaptea în care el vrea să se stingă
un râu de prăpăstii îţi intră în tâmplă o fără
de margini dragoste demodată – beznă şi tu
dansezi pe sfori de păianjen şi el te uită
sub clipa mai grea decât umbra orbazului pustiit
mai grea decât mlaştina unei vieţi interzise
ÎNHĂMAŢI LA NĂDEJDI
sub zidul acesta am cules ouă de păianjen
ni le-am prins pe trup armură şi coroană
lumină şi plânset iadul raiul vieţii înfăşurat
desfăşurat clipe adeseori cuprinse de flăcări
întotdeauna liniştea se sinucidea la ceasul
înveşmântării de seară, Să ne alcătuim
o lume a noastră oarbă malefică sub zidul
acesta am putea străluci înhămaţi la nădejdi
FALSĂ EXPERIENŢĂ (I)
plouă ca iarna, Lungi îmi sunt clipele plouă
ca atunci când nu mai puteai uita cineva pe furiş
intra pe străzi fără nume în tihna clipelor tale, Nu
există nădejdi doar un fel de a te sprijini
pe aşteptare tu rămâi astfel ticsit de muţenii
această îndelungă ruşine îţi iartă puterea
de a privi cu spaimă străinul cum puterea
de a privi cu spaimă străinul îţi iartă
această îndelungă ruşine plouă ca iarna
vom învăţa să fugim înainte de a învăţa
să fim orbi vom învăţa să ucidem clipele
totul este simplu ca într-o falsă experienţă
FALSĂ EXPERIENŢĂ (II)
pune-i tu în locul mâinilor aripi de pradă
bucură-te că în obraz nu îţi rămâne o umbră
că nu există cineva care să se poată mira
priveşte-l apoi prin oarbe ferestre ascultă-l
cum invocă sborul cum şchiopătează
dragostea ta câine dresat
răscolind printre legi-
le interioare sub agonia
sacrificiului de a nu înţelege
nimic nemaiputând să te cerşească
printre frânturi de silabe
acestei vieţi acestei false experienţe
NIMENI ÎN CELE DIN URMĂ NU ÎŢI ACOPERĂ FAŢA
în această noapte de piatră definită
abstract un străin îmi arată fereastra
de la capătul zilelor mi-ar putea
asculta tropotul inimii –din vecini-
pe podele dansând până târziu nimeni nu
te precede nimeni nu îţi acoperă umerii
spaima intră în viaţa ta blestemând
mângâiere bâiguială este înlăuntrul fiinţei tale
ploile aşteaptă nu mai ştiu şi nu mai ştie
cine pe cine aşteaptă cine pe cine trădează
străzile plutesc în eter cartiere necunoscute
ard dureros sub paşii cerşetorului fascinaţi
este tot ce poate defini fericirea
Uşa deschide-o să intre lumina dinstre Zenit inima
să o ia la goană pe scările vechi rostogolindu-se
surd să fii singur în fond să fii singur
este unica necruţare când noaptea este
şi ea pe sfârşite,O! nimeni
nu îţi acoperă faţa!
DESPUIAŢI FIRESCUL
de păsări putrezind în văzduhuri mă tem
cel mai mult astăzi când tu pleci şi când
din braţele mele neputincioase se înfruptă
priviri false încercănate astăzi când străzile
se surpă în cântecul muţilor surzilor
de genunchii unui străin zdrobiţi de piatra
pragului meu mătem cel mai mult creşte
în mine amiaza cu răcori de iederă pripăşită
ar putea striga cineva uneori, Despuiaţi
firescul de el mă tem cel mai mult
PROCESUL GENIILOR
căci eu îngenunchiată aici când rătăcit printre zei
te ştiam învăţam în fond să urăsc posibilele
întrebări imposibile astăzi plâng şi adun
nesperatele ursuze răspunsuri: ochiul ferestrei
din visele tale în visurile mele se închide şi strig
îngenunchiată aici când rătăcit printre zei
te mai ştiu şi învăţ să greşesc (ce fericire buimacă
ce vuiet când tu ai putea fi aici ai putea asculta
durerea pripăşită cum şerpuieşte pe pleoape-
le mele cum norii se abat sub ungherele clipei)
te ştiu eu, Domnule, tragi storul şi plângi
ca bătrânii răpuşi de orgolii înconjurat de
măştile casei tale legate la gură legate la ochi
te ştiu eu tragi storurile şi ai vrea să uiţi totul
aici posibilele întrebări imposibile putrezesc
în eter neîntinate dincolo de ele se pune la cale
procesul geniilor, Te învârţi între ziduri de ceară
- îmi spui uimirii îi rupi din uimire pe când
POESIA VA RĂSCOLI PĂMÂNTUL
(Închinare I)
dacă la noapte cineva pe un cer
încremenit în linişti de purpură
va sădi curcubee dacă ucigaşul
îţi va înnumăra clipele la ceasul
primilor zori Poesia te va culege
din cenuşă de frunze, O! Triumf
al pedepsei lăuntrice iertare
a durerii fugă de sine -Poesia
va robi clipa vehemenţa iubirii
fărâma de viaţă ce ţi-a mai rămas
va răscoli pământul apele cerul
TURNURI DE FUM
(Închinare II)
ce uşurare să fii o fiinţă ghemuită deasupra
vieţii părăsite arbore înlănţuit de iederi
ucigaşe cumpătul negurii să îţi biciuie ochiul
să îţi macine fibrele, Urăşte-ţi simţurile cuib
de cuvinte sărace speranţă zdrobită iubire furată
pe un cer despuiat de firesc strigătul mut va sădi
curcubee umbra îţi va fi aruncată în cenuşă
de frunze în prăpăstii de purpură triumful pedepsei
iertarea durerii fuga de întrebări vehemenţa mirarea
răscoli-vor pământul şi cerul neîngenunchierea
minciuna orbirea spânzurate vor fi în turnuri de fum
SINGURĂTATEA
1.
ei ştiau că singurătatea este un câine în care
poţi lovi cu piciorul în timp ce el te fixează
cu ochii goliţi în timp ce gura ta în loc să latre
sângerează iar tu porţi toată viaţa cu tine umbra
câinelui porţi dragostea pentru umbra aceasta
un timp până uiţi până ce scârba devine
aşternutul vieţii tale dar ce om mai este acela
Doamne care nu a învăţat strigătul, Ei ştiau că
singurătatea este când acolo departe între străzi
nişte arbori leagănă anevoioase umbre din care
poţi smulge cu privirea când şi când chipul
aşteptat chipul cunoscut necunoscut întotdeauna
potrivnic îl înşfăci pentru tine îl păstrezi în ascuns
în marasme asta credeau ei că este singurătatea
2.
ei ştiau că singurătatea se vinde şi se cumpără
oricum cu clopotul nopţii care înghite străzile
trupul trădat totul or singurătatea a lehuzit
o vreme şi-a arătat dinţii liniştitor strălucitori
i-a privit în ochi a scuipat cenuşă peste ei a plecat
s-a întors s-a tot întors (adeseori luând drumul
blestemului) i-a călcat în picioare le-a năucit
auzul şi văzul puterea înşelării de sine a dat
foc oraşelor or în vreme ce trupurile lor
se mistuiau în flăcări ei ştiau că singurătatea
ŞOAPTĂ MOCNITĂ
1.
străzi pustiite în amiază în tine
se închid şoapta copilului
desculţ rătăcit obrazul îţi întunecă
în tâmplele tale hămăie câinii
vagabondând prin oraş (prin uşa
odăii întredeschisă zei nevăzuţi
cu propriile lor slute inimi aruncă)
umbrele lumii sunt înseşi zidurile
oraşului ce te înghite însăşi
capcana păcătoasă în care
cineva tot timpul te minte
2.
un şobolan te priveşte prin podeaua ticsită
de ani, Spaima ta –spune el- se cheamă
fericire de-o clipă se cheamă tăcere aspră
ploaie pe creştet încremenire a nopţilor
de hotar răvăşindu-ţi memoria şoaptă mocnită
TREMURUL OBRAZULUI TĂU
vine cineva când şi când se aşează
pe piatra pragului tău vorbeşte îndelung
tace se năruie, Casa aceasta este
toată un murmur casa ta este toată
senină păienjeni sfioşi îţi ţes aşternutul
abur de spaimă nopţi frânte în oglinzi
zvârcolire incertă odaia ta poruncă şi mit
râzi cufundat într-un scrin de opal
cu migală te alcătuieşti pentru fiece clipă
vine cineva te îmbracă în verde, Ceaiul
acesta amar să îl bem împreună
prefă-te că înadins străluceşti durerea
este a ta blândă şi neasemuită
ridicolă şi minunată creangă de sânger
putrezind în eter durere scârbită
siluete se subţiază la furişarea
amurgului umbre firave plutesc
între tine şi lume câinele cu priviri
luminoase paradoxuri confuzii
ruşine înceată. Vine cineva dintr-o taină
şi dă în vileag tremurul obrazului tău
SORBINDU-ŢI ILUZIA
m-au purtat prin oraşe unde plânsetul era interzis
liniştea mea hrănea câini străvezii cu ochi
de opal şovăieli pluteau în eterul trădat
îndeajuns, Jocul acesta desţelenit opriţi-l
striga Duhul Oraşului încetul cu încetul
făptura aceasta chipul vostru a luat
v-a adăpostit întotdeauna ci duceţi departe
în pustiuri nopţile sale spânzurate de bolţi
liberatatea mea se desprindea de mine otravă
lucind într-o palmă răzleaţă rostindu-mă
neînţeles, Jumătate viaţă-jumătate moarte
întotdeauna nesfârşită negură gonită prin
ţinuturi pustii bântuindu-mă sorbindu-ţi iluzia
VIS CU PĂSĂRI UŞOARE
îţi cere ochiul să îi fie oglindă, de un vis
cu păsări uşoare de un soare drămuit risipit
într-un cer al nimănui mă tem cel mai mult
un murmur abject bântuie lumea înfricată de măşti-
le cu râvnă clăditede înseşi mâinile ei, Ce vuiet
ce vuiet în inima ta pe jumătate aprinsă pe jumătate
stinsă de un vis cu păsări uşoare mă tem
HĂŢIŞUL
rămâi tu în carapacea ta bâiguiala ta, Bărbatul iubit
în fiece zi părăsea femeia iubită îndoiala zăbranicul
rămăşagul făceau pe unul dintre ei ferecat în lumină
pe celălalt zăvorât în orgolii unul rămânea încremenit
într-un colţ de cer celălalt era întotdeauna altcineva
altcinea clocotul vieţii absurde stârnindu-le mâinile
mute înnecate în pulberea albă a râului care încă
mai curge printre cioturi de arbori ca o urmă de aripi
O!-existenţă frustă confuză şi atât
de jinduită în fond vei putea privi
la nebunul oraşului cum va da foc vieţii
propriei vieţi cufundându-se
în hăţişul din care se trage
NOPŢI (I)
o! Nopţile tale frânte în ţipete străvezii
nopţile infernul gărilor plutind peste lumea
alcătuită din paradoxuri chipuri şterse
cu lacrimi atârnând în bărbie, Obişnuieşte-te
cu viaţa aceata ocolită de adevăr alcătuieşte-ţi
decenţa de care te poţi bucura
înlăuntrul tău în afara ta o lume de sluţi de fonfi
de inepţi o lume care aplaudă continuu ridicol
până şi în nopţile tale cu feţe obliterate
NOPŢI (II)
pietre de moară îngenunchindu-ţi
tristeţea nopţile tale lungi ca visele
clovnului alb din deschizătura ferestrei
spre lume urmă de viaţă nopţile
tale ca umbra câinelui de pază
un cer alb în care aripi groase aduc spaima
oriunde în lume un ins abătut se afundă
în păienjenişul nopţilor sale am putea
inventa cântecul lui de plecare pereţii
lui de pământ în surpare fântâna lui
cu cumpănă l-am putea inventa însuşi
pe el în nopţile reci zidul peste sine
tragând zidul care desparte satul de lună
O!nopţile tale linişte subţire şi murmur
NEGURI
într-o cuvenită linişte ei te aşteaptă
în casa imensă tu vii îi priveşti
peste umăr paşii ţi-i înnumeri
ei lovesc tâmpla ta aproape senină
tâmpla ta aproape murdară ai putea
fi haina lor de sărbătoare visul
răpus de lumina scursă în capcane
libertatea lor ireală ei tac ei râd
ei grăiesc omeneşte le cerni ziua
noaptea chaosul, Luaţi în schimb
viaţa mea definiţie cu care oricine
îşi poate peria obrazul
ei plâng neputincioşi în ascuns
în tine se surpă oraşe de piatră ei
sunt Doamne gândul trădat fastul trecerii
apelor ce sapă în pustiuri departe ce sapă
în suflete freamătul tău cer plin cu păsări
pierdut fără îndoială în neguri
UMBRIRE
şoaptă firavă inima risipită pe străzi îngropate
în frunzele toamnei viaţă născută din visuri
dantelate alungată îngăduită de făpturi născocite
de cel care umbrirea şi-a lepădat-o în străine
hârtoape şi prin nopţi a pornit-o agale,Viaţă
târâtă prin colbul zilei fade împărtăşită şovăielii
fiecare dar fiecare are Cornwallul său orbit
de sterpe mâini trecere spre absurd alcătuită
din paradoxuri O! Rugă împotriva legilor
lăuntrice. Ai putea avea patul tău de paie
cu şoareci transparenţi patul tău din marmură
ai putea privi prin fereastra ascunsă perindarea
gunoierilor zilelor mov nimeni nu se poate
bucura de toate acestea nimeni nu poate
scrijeli pereţii goi cu privirea doar râsetul
ca un fum învăluie Ţinutul cârtiţe albastre
îţi scurmă carnea îţi ling mâna invocând
neputinţa priviri leucemice te ating
şi o linişte bolnavă searbădă
vremelnic cuibărită în obrazul tău
Iaşi, martie 1990
PIPĂ FUMEGÂNDĂ
mi-a privit îndelung mâinile cu o tânguire
ascunsă buimacă, Să fim singuri spunea
departe de zbaterea subţire a fantoşelor
renunţării şi apoi mi-a dat foc
să pot să uit Mitul Râsetului alb
acest ultim five’o clock
seara se ghemuia în pipa fumegândă
DESPRE LOTUŞI
chipul mi-l roade cu şapte guri apoi mă priveşte
prin şapte oarbe ferestre de atunci ca pe o rugă
numele în gând i-l repet, Trece umbra mea
pe deasupra implorărilor tale desbrăcate scăldate
în ploi de aur înghiţite în ruine -îmi spunea !Trece
umbra neştiutului călător vroaim sa îi spun o aud
cum strigă o aud ape amare se revarsă din visuri-
le tale fluturi de zgură plutesc în eter ochiul lumii
buimac se închide în ochiul tău stins, Despre lotuşi
vorbeşte-mi despre lotuşi îi spun el tace eu
îi înnumăr paşii el chipul mi-l roade cu şapte guri
paşii mi-i înnumără eu ca pe o rugă numele
în gând i-l repet mergem umăr la umăr prin hăţişuri
soarele se cuibăreşte în noi vorbindu-ne despre lotuşi
Ploieşti 11 august 1992
CERŞETORII DE APĂ
iată sărutul în palma aspră a celui care a încercat
să îţi risipească curajul de a te supune de a nu-ţi
uita numele –otrava turnată de zeiţa însăşi
în cupa de aramă iată-l pe cel care îţi plânge
la căpătâi noapte de noapte, O mlaştină roşie ai
ales veşnic dinspre ţărm vei asculta de acum
cântecul cerşetorilor de apă
Satu Mare, octombrie 1992
ELHAOS
toamna este pe ducă, Aprinde-mi braţele
la căpătâiul ei opreşte sborul sălbăticit
aruncă văzduhul în fereastra mea amor
păcătos rege fiu al ierbilor –toamna este
pe ducă Elhaos nu mă mai iubeşti Chaque
chose a son temps aruncă văzduhul
în fereastra mea (casa bunicilor bântuită
de o lumină amară va adăposti sicriul
toamnei) chiar nu mă mai iubeşti
Moreni, 24 mai 1983
NUMELE TĂU DESPLETIT ÎN PENUMBRE
într-o lume de iubiri pământii
cu ziduri de iederă pripăşită
şi unghere în care până şi
cherubii urăsc se însingurează
strigă înfundat tu eşti exilatul
destinului tău strămutat
tălmăcit înadins înadins
mama ta desculţă păşeşte
pe un pământ ars al nimănuia
Cine sunt aceşti zei care
se târăsc pe culoarele deşertăciunii
stârnind cuvinte ce au închis
într-însele clipă cu clipă povara
ta negura ochiului tău
din icoane coboară false
iertări tu priveşti făţiş liniştea
zdrobită şi rece cum naşte
fugari vinovaţi blestemând
numele tău despletit în penumbre
NELINIŞTE ÎNTOARSĂ ACASĂ
tropotul cerbilor îmi sfarmă liniştea în asfinţit
un străin sluţeşte şoapta de singurătate
privind peste umăr Poemul ce a amuţit
în firele unui ochi de fereastră pe jumătate
nelinişte întoarsă acasă peste pleoape-
le tale grei ciucuri de rouă au căzut
(ornicul naşterii tale în tâmple-mi răsună)
priveşte-mi mâinile în freamătul lor sunt
una aidoma unei cărări încâlcite
cealaltă aidoma razelor târzii de lună
eu mă ascund în sărbătorile serii nesfârşite
lacrima cerbilor cade pe umbre de cuţit
străinul cotrobăie prin lucrurile adormite
deslegând semnul ploilor semnul rodului
neobosit, Nelinişte întoarsă din singurătate
ce umeri de mătase ţi-ai clădit
SĂ MĂ NASCĂ
sgomotul surd din tavan miezul de noapte arată
se răscoală stăruie, Am privit-o îndelung pare
să spună am privit-o eu în ochi îşi lăsase
ghetele la uşă şi-a scos mănuşa roasă de ani
cu degetele ei aspre de mamă să mă mângâie
m-a primenit cu surâsul un foşnet în pieptul
ei auzeam dorea să râdă de mine or nu mai
avea puterea am ucis-o în ascuns? Am simţit-o
cum se apropie de mine să mă recunoască
mă iscodea din prea aspre unghere vrând
să mă nască din nou
TATĂL MEU
chipul tău îl recunosc doar în chipul
unui străin adormit pe lemnul fântânii
legănat sub vraja cumpenei de putregai
cu zidurile marilor oraşe spunea tatăl meu
absenţa ta a răstignit copacii în amurguri
steaua trudită din ochiul de cer al ferestrei
robite de cântecul paşilor în plecare
au rămas nopţile spânzurate de crengi sfinte-
le sărbători ale vieţii urzite în neîntoarceri
în care copacii pe urmele tale se vor depărta
fumegând cântecul morţii nemaigăsindu-şi sfârşitul
INIMA ABURIND CA PĂMÂNTUL
foşnetul mâinilor încâlcite în somn se desprinde
din cercul odăii închise în muţenii, Purpura zorilor
semnele unor cuvinte: strajă ascunsă. Femeia rupe
în bucăţi pâinea aburind ca pământul
sub trecerea clipelor albe dincolo
de străzi trecători răvăşiţi aruncă
în zidul înalt cu inimile lor
-pietre diforme încât ploi orbitoare
pustiesc întregul Ţinut
in cercul odăii zidite în muţenii femeia rupe
în bucăţi pâinea aburind ca pământul
Târgu Mureş, iulie 1988
CETATEA ROBITĂ DE POESIE
în iarna amară am dat foc cetăţii şi ne-am răspândit
de atunci am strâns la piept un petec de răspuns
boarea vântului scria pe fruntea noastră cu pulbere
sacră într-o veghe amnezică ce topea ura săracă
în fond doar străzile ucigaşe înghiţeau paşii
grei bântuiau râsete dezgropate de gând poruncind
în stânga şi în dreapta, Uită cetatea răvăşită de vise
uită pentru întotdeauna singurul ei supravieţuitor
uită cetatea robită de poesie
Ploieşti, aprilie 1991
ASCUNDERE
eşti clipa de răgaz prin degetele nopţii umbra luminii
clinchetul apei în muguri pasărea din ornic răpusă
eşti munte şi clocot de zori trecătorule trecătorule
umbră arzând într-o altă umbră fadă confuză
când lumea a uitat din tine
cel mai umbros dintre semne
rămâi încrustat pe un zid
sub ochiul de şarpe al aşteptării
îţi urzeşti cu migală vieţi nedemne
sub geana stacojie a stuporii
eşti golul din tâmplă furtună dorită curcubeu
al serii pe streaşina casei căzând
şoaptă topită liniştea odăii străluminând
eşti ţinut cercuit de iubire
în care mă ascund cu mâinile
prinse în căire
VIAŢĂ DE CÂINE (I)
1.
de la balconul dintre pământuri şi cer tu umbli
cu capul în nori departe îi eşti lumii părtaşe
la închipuirile tale aştepţi mereu un străin
dinspre Zenit dinspre Uruc dinspre Zări
O!respirare mlaştinoasă târâş-grăpiş în urcuş
furtună –tu viaţă îi spui- străinul vine nu vine
străinul (întreabă prin lume de tine) dintr-o
magherniţă de inimă locul de unde priveşti
tu pământul şi cerul viaţa pare viaţă de câine
2.
Trec domnii de ieri roşcovanii gălăgioşii DOMNII
odraslele infatuării absurzii inepţii pironiţi în cuvinte
de soi trec pe străzile încăpătoare ale îndoielii (domnii
clovni înşiraţi asemeni unor piei de urşi naivi şi foarte
cuminţi ) în timp ce Profesorul filoshophează
cu sine cu pasărea hulpavă a cerului
cu ruinele trupului său năpădit de verbine
3.
trece pe stradă urletul lumii dezbrăcat tu îl auzi
cum te sfâşie străinule suflet bolnav de confuzii nu
te mai recunoşti în bâiguiala aceasta ca un vârtej
de simphonie şi îţi vine să râzi şi râzi cu o foarte
firească amărăciune este piezişă existenţa în fond
este un demnon clopotul din tâmplă când parcă eşti
cu capul în nori cine iubeşte viaţa de-o clipă
noapte şi zori doar noapte şi zori
Domnii de ieri parcă râd parcă plâng
parcă te-ar risipi între cer şi pământ
4.
de nu s-ar surpa Zidul dintre Umbrele serii
de nu s-ar surpa în ploaie pasărea hulpavă
alunagtă din Mitul Mângâierii
de nu s-ar mai auzi rupându-se în bucăţi norii
rupându-se în bucăţi inima din tine
de aici dintre pietre şi arbori sluţiţi
viaţa este viaţă de câine
VIAŢĂ DE CÂINE (II)
1.
îţi defineşti straiul pâinea culoarea obrazului
străzile îţi sunt aşternutul pentru toamnele
lungi, Cum vei fi tu cel de acum fără de mine
într-o lume care crede că totul i se cuvine
fărâmiţând şoaptele învăluite în zdrenţe
albastre imaginea ascetului spânzurat
pe un perete alb sufletul împăcat cu urletul
celor din nămol înfruptaţi
eşti liber să cânţi noaptea pe străzi
cineva sădeşte lunură în minţile noastre
2.
ştim undeva fiecare un colţ de viaţă borurile
pălăriei gri ascunzând faţa gri gura mohorâtă
ca pentru jale răgazul păienjenişul spaima
Cineva păzeşte zările respiraţia lumii înadins
sub zvârcoliri şi rugăciuni pestriţe, Ascultă
valul străzii cum îi sfâşie carnea aruncă-i ţărmul
ce îl fascinează iarna venetică în spaţii
goale pribegind uitându-te Doamne
RĂGAZ
în sfârşi poţi să crezi că ţi-a fost hărăzit
să închini Corintului tău umbra ta care
te caută înnebunită prin odăi nesfârşite
te ţine în viaţă cu spaima ta de râset cu tot
cu numele tău vâslind pe apele vieţii şi morţii
spulberând răgazul în râpele nopţilor, Doamne
spui cu umbra aceasta într-o înghesuială
de chipuri vii nimic nu mai este de partea ta
lucrurile de care te bucuri te vor putea ucide
Iaşi, septembrie 1985
CEI CARE ÎŢI IAU TOTUL
m-au frunzărit până la sânge până la visuri şi vise
m-au tulburat m-au zidit în retina lor m-au cântat
ca pe un dor m-au dus de mână m-au dus de nas
mi-au strigat numele în cor
m-au aplaudat îndelung
i-am ştiut toată viaţa
mi-au lăsat apoi libertatea fără de şansă
fără să vorbească despre aceasta mi-au lăsat
ornicul sabia gândul mi-au lăsat
averile lor minciuna ruşinea şi ura
încântarea avea să mă ucidă în fiecare zi încântarea
şoaptele domesticite în peştera vieţii au pus ei
din mine deoparte răgazul muţeniei mi-au adus apoi
pe rând frunze de lotus oglinda zeiţei Iuventas
mi-au spus că am leagăn că am mamă că port nume
m-au silit să uit clipa firească a morţii m-au răpit
în nopţile cu ploi verzi şi până în zori m-au uitat
ei cei care îţi dau totul cei care îţi iau totul
**********
ÎN LOC DE POSTFAŢĂ
VIORICA UNGUREANU BERTEA este cunoscută de mulţi ani în presa literară românească. A câştigat numeroase premii literare , a realizat numeroase emisiuni de RADIO şi TV.
VIORICA UNGUREANU BERTEA se află la primul său volum. Debutează târziu, la 33 de ani, la vârsta răstignirii lui HRISTOS.
A tipări un volum de versuri în zilele noastre este o aventură.
Cred în destinul său poetic şi, despre acest volum de debut, “Cei care îţi iau totul” semnat de VIORICA UNGUREANU BERTEA se va mai vorbi cu siguranţă.
MIHAIL I.VLAD
************
CEI CARE ÎŢI IAU TOTUL , poeme, Editura MACARIE - Târgovişte, 1994
(volum de debut)
.....................................................
Consilier editorial: MIHAIL I .VLAD
Grafica: MIRA DUMITRA IORDACHE
Volumul a fost tipărit la Tipografia Târgovişte
Sub Comanda nr.6107-1994
Colectia POESIS
ISBN 973 – 96765 – 5 – 3 PRET ........
DREPT DE AUTOR
